Unu…doi…trei…
– Șosețel! Haide, trebuie să ne grăbim!
– Of, am pierdut șirul. De la capăt: unu…doi…
– Șosețel ! Autobuzul va fi aici în orice moment!
Tonul panicat cu care au fost rostite cuvintele mă face să evadez din transa în care am fost adâncit privind grațioșii fulgi de nea cum se coboară pe pământul înghețat într-un dans cunoscut doar de ei. Niciodată nu am reușit să îi număr pe toți, poate fiindcă nemărginirea lor ar transforma o astfel de activitate într-o adevărată muncă de Sisif, sau poate fiindcă motanii nu se pricep prea bine la numărat, decăt atunci cănd vine vorba de recompense.
– Șosetel, aici erai! Ești gata?
Omulețul meu se apropie și, cu o mișcare gingașă, îmi mângâie blănița proaspăt spălată.
– Mergem?
Răspund cu un mieunat aprobator și o iau pe urmele lui, fără a uita ca, la ieșirea din cameră, să arunc o privire în oglinda înaltă cât tot peretele, admirându-mi papionul de culoarea dicromatului de potasiu, care se asortează perfect cu „șosețelele” mele albe ca sulfatul de bariu: un adevărat Don Juan pisicesc!
***
– Am ajuns, Șosețel! Vai, cât de bucuroși vor fi toți să te întâlnească!
E drept că, în general, pisicilor nu prea le place iarna, dar se spune că întotdeauna există și excepții de la regulă. Pentru mine, iernile obișnuiau să fie reci și singuratice în adăpostul în care am fost abandonat când eram doar un pui, dar de când am fost adoptat de omulețul meu, iernile înseamnă timp petrecut cu familia, miros de portocale, turtă dulce și…colinde?
Colinde! Gândurile îmi sunt întrerupte de vocile care se împletesc armonios dincolo de ușile marcate cu o plăcuță aurie: „Societatea Studenților în Farmacie București”. Se pare că de data asta omulețul nu a mai „încurcat” drumul, ajungând „din greșeală” la veterinar ☺
De cum se deschid ușile, ma izbește un miros profund de ciocolată caldă și scorțișoară, iar toți ochii sunt ațintiți asupra mea. Lângă intrare se înalță falnic un brad frumos împodobit, care mă întâmpină cu căldură:
– Ah, tu trebuie să fii Șosețel! Cu toții te așteptam nerăbdători! Eu sunt Pitt, brăduțul de Crăciun, iar micul meu amic…
Pitt iși dă crenguțele la o parte, dezvăluind un mic fulg de nea ce doarme liniștit.
– Iar micul meu amic este Noel, fulgul de zăpadă, continuă Pitt. A avut de parcurs un drum lung, dar în fiecare an ne viziteză în preajma sărbătorilor. Bine ai venit în căsuța „inimioarelor verzi”, Șosețel!
Atmosfera din sediu este una caldă și primitoare, iar omuleții au cu toții niște priviri gingașe. Rând pe rând fac cunoștință cu fiecare voluntar și îmi amintesc cât de grea e viața de vedetă. Camera începe să răsune iarăși de colinde și voie bună, iar eu mă simt ca acasă, aici, printre omuleți.
***
Ne adunăm cu toții în jurul unei fete cu păr șaten, care ține în mână un album mare cu fotografii. În ultimele două săptămâni, inimioarele verzi au desfășurat un proiect anual foarte drag tuturor, cu un nume aproape la fel drăguț ca al meu: „Prescrie un zâmbet! :)”. Curios și dornic să aflu mai multe, mă așez cuminte în poala omulețului și ascult cu atenție:
– Vai, și ce frumos a fost când am împodobit bradul, spune un băiat cu ochelari.
Arunc o privire către Pitt ale cărui frunze parcă au început să prindă o tentă roșiatică din cauza complimentelor.
– Și ce drăguțe au fost ornamentele pe care le-am vândut la târgul de la Muzeul Satului, precizează o fată cu bucle aurii. Am muncit o săptămână întreagă la ele, dar a meritat când am văzut cât de apreciate au fost de vizitatori.
Fata cu păr șaten dă pagina albumului, scoțând la iveală o serie de poze cu fursecuri, prăjituri și turtă dulce, care mai de care mai apetisante.
– Cred că putem fi cu toții de acord că târgul din Facultate a fost cea mai delicioasă activitate, chicotește ea.
– În ziua aia am reușit să vindem și ultima firimitura, precizează alt voluntar.
– Oh, și cât de frumos a fost Concertul de Colinde!
– Am repetat aproape zilnic timp de două luni, și pot să spun că a meritat fiecare secundă!
– Și toți profesorii ne-au fost spectatori și toți au fost încântați!
– Poate vor ține minte asta în sesiune, glumește o voluntară cu pistrui.
Fata cu păr șaten întoarce din nou pagina albumului, dezvăluind ultima activitate din aceste două săptămâni: campania de donare de sânge.
– Nu aveți idee ce frică mi-a fost în ziua aia, recunoaște un voluntar cu cămașa roșie. Dar mă bucur că am făcut asta alături de voi, și abia aștept următoarea ocazie!
– Centrul de donare a fost plin toată dimineața, ne amintește coordonatoarea campaniei. Ba chiar am prelungit programul, adaugă ea chicotind.
– Dar să nu uităm cel mai important lucru despre aceste două săptămâni, ne amintește ea. Acum, în prag de sărbători, am reușit să-I ajutăm pe cei care au mai puțin decât noi, iar donațiile strânse de-a lungul evenimentelor se vor duce către o familie care nu își dorește nimic mai mult de la Moș Crăciun decât o casă.
Întreaga muncă a inimioarelor verzi nu a fost în zadar, căci aceștia au reușit să îi ofere familiei o rază de speranță. Dar povestea nu se termină aici, întrucât nevoile nu contenesc să apară, iar noi nu trebuie să ne gândim la ceilalți doar în perioada sărbătorilor. Așa că eu, Șosețel, te încurajez pe tine, cel care citești asta, să fii pentru un moment recunoscător pentru ceea ce ai și pentru cei pe care îi ai alături Crăciunul acesta. Și te mai rog ca, pentru o secundă, să te gândești ce ai putea face pentru a ajuta pe cineva care are cu adevărat nevoie de ajutor. Pentru că fiecare dintre noi, cu mic, cu mare, poate „Prescrie un zâmbet! :)”.
Redactor: Adrian Beț (Anul al III-lea)
Fotografi: Adrian Costea (Anul al IV-lea), Cristina Diaconu (Anul al II-lea), Celestina Filip (Anul al III-lea), Cătălina Leaua (Anul al IV-lea), Andra Vlad (Anul al IV-lea), Andreea Zamfirescu (Anul al IV-lea)