Putem afirma cu ușurință că râsul este un fenomen precultural, fiind prin excelență un act al comunicării apărut înaintea vorbirii, deci, a logosului. Mai mult decât atât, se presupune că centrul râsului din creier este mult mai vechi decât centrul vorbirii. De Ziua Mondială a Râsului, ne-am gândit să raportăm acest proces la microuniversul studentului farmacist – laboratorul. Florile de mai sunt trecătoare, însă râsul rămâne. Unde sunt zâmbete, înseamnă că sunt și oameni care găsesc zilnic motive să se bucure de ceea ce fac și, în general, de viață.

Râsul este mai mult decât un act fiziologic, el reprezintă o formă de comunicare, un reflex, un instrument de caracterizare socială, un simptom și obiectul de studiu al științei ce poartă numele de gelotologie. Atenție, este extrem de contagios! Ceea ce nu prea se știe despre râs este că poate crea un mediu favorabil învățării. Foarte multe cadre didatice au înțeles acest lucru și apelează frecvent la voia bună în momentul predării. Actele de umor involuntar sau, mai bine zis, natural, sunt și mai bine primite de către studenți. Însă, sigur au existat situații când vi s-a atras atenția cu privire la faptul că râdeți în timpul unui curs sau al unui laborator și în unele cazuri nu a fost tocmai plăcut. Aceste ipostaze de tipul „a râde în situațiile nepotrivite” pot fi interpretate ca nevoi psihofiziologice, fiind la bază niște acte de comunicare ce se traduc prin „am nevoie să fiu binedispus”. Dacă receptorul (R) decodează corect mesajul primit de la emițător (E), feedbackul poate fi unul potrivit constituit prin: acordarea unei pauze, enunțarea unei analogii comice care poate facilita înțelegerea unei noțiuni ș.a.

În anul 2017,  Departamentul de Fiziologie din cadrul Wayne State University School of Medicine, Detroit, Michigan, a publicat o analiză ce se intitulează „Humor, laughter, learning, and health! A brief review” (Umor, râs, învățare și sănătate! O scurtă trecere în revistă) care subliniază pregnant capacitatea râsului de a îmbunătăți actul didactic. În cele ce urmează, vom puncta câteva aspecte ce vizează râsul din punct de vedere istoric, medical și pedagocic.

Oamenii știau încă din secolul al X-lea faptul că un spirit vesel poate avea efecte pozitive din punct de vedere terapeutic, pe când absența bunei dispoziții te poate îmbolnăvi. În timpul secolului al XIV-lea, chirurgul francez Henri de Mondeville a utilizat și consemnat în cartea sa râsul ca unealtă de a distrage pacienții de la durerea suferită în timpul operațiilor și mai ales pentru recuperare. În secolul al XVI-lea, preotul și savantul englez Robert Burton a extins practica înaintată de Henri de Mondeville prin folosirea râsului în tratarea tulburărilor psihice. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, la Universitatea Stanford, psihiatrul William F. Fry a urmărit râsul și vindecarea sub forma unui sistem complementar, creând studiul ce avea să se numească gelotologie.

Lee S. Berk a efectuat studii cu privire la psihoneuroimunologie și influența umorului asupra axului hipotalamic-hipofizar-suprarenal și sistemului nervos simpatic. Împreună cu echipa sa, a stabilit termenul „eustress” și l-a definit ca o stare emoțională pozitivă. Cercetătorii au examinat impactul eustresului indus de râs asupra concentrațiilor de cortizol și catecolamine, care sunt produse atât de axul hipotalamic-hipofizar-suprarenal cât și de sistemul nervos simpatic. Umorul a redus nivelele cortizolului și catecolaminelor și a mărit atât secreția de anticorpi, constituenți ai sistemului imunitar adaptativ, cât și a endorfinelor, analgezicele naturale ale organismului.

Se poate spune despre predare că este o artă a spectacolului. Aceasta nu este doar despre conținut, este vorba și de formarea relațiilor și de consolidarea conexiunilor umane. Oriunde s-ar afla, fie că vorbim despre o sală de curs sau un laborator, profesorul trebuie să fie un actant ce are responsabilitatea atât de a comunica tranzitiv (informații), cât și reflexiv (emoții, stări sufletești), până la urmă, de a se distra.  În acest context, au fost efectuate numeroase studii științifice în ultima jumătate de secol ce au documentat umorul, ajungându-se la concluzia că râsul promovează învăţarea prin reducerea stresului, anxietăţii şi a tensiunii, în timp ce crește stima de sine, vigilența, creativitatea și memoria. Mai precis, umorul îmbunătățește performanța elevilor prin atragerea și susținerea atenției, reducerea anxietății, creșterea participării și a motivației. Mai mult, umorul stimulează multiple sisteme fiziologice care scad nivelul hormonilor de stres, cum ar fi cortizolul și epinefrina și crește activarea sistemului mezolimbic dopaminergic.

Așadar, pe lângă faptul că este un anestezic natural utilizat încă din cele mai vechi timpuri, în clasă, râsul potențează învățarea, descoperirea și creativitatea prin motivarea studenților de a se delecta cu provocări noi, captivante. Umorul dezvoltă, de asemenea, un aspect mai constructiv în ceea ce privește relația cu elevii și încurajează sentimentele pozitive asupra predării și învățării. Umorul poate iniția schimburi sociale și conversații cu studenții dificili și îi poate inspira să răspundă într-un mod pozitiv atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere academic. Astfel, prin crearea unei conexiuni emoționale și sociale pozitive, umorul poate dărâma barierele personale, stabilind relații, astfel încât studenții să poată fi mai capabili în a se concentra și asimila informațiile prezentate.

Tu când ai râs ultima dată?

Redactor și fotograf: Mihalache Alexandru

FAMILIA ȘI DIABETUL

Diagnosticarea cu diabet poate veni ca un șoc, nu doar pentru persoana afectată ci și pentru familie. Apar multe întrebări: Ce înseamnă această boală? Ce

Citește acum »