Cu o dificultate caracteristică, îmi deschid încet ochișorii, lăsând doar câteva raze firave de Soare să-mi inunde pupilele, făcându-le să se contracte într-o mișcare amețitoare. „Încă cinci minute”, îmi spun, cu gândul încă la visul dulce de care nu aș vrea să mă despart. „Încă cinci minute și voi fi gata să…”

Ideea îmi e brusc întreruptă de o atingere plăpândă Și apoi încă una. Și încă una. Rând pe rând, zeci de mici particule de gheață se așează cu gingășie pe cetinile-mi verzi, sfârșindu-și drumul lung și anevoios. Asta nu poate însemna decât un singur lucru: ninge!

– Ninge! Ninge, cu adevărat!

Vocea îmi răsună în întreg codrul precum glasul unei păsări călătoare ce își cheamă semenii. Rând pe rând, toți brazii din pădure își desprind pleoapele, fiind martori la mărețul eveniment. În sfârșit a sosit iarna! Și asta nu poate însemna decât un lucru: în curând oamenii vor fi aici!

*   *   *

– Ba nu e adevărat, eu voi ajunge într-o casă mai frumoasă!

– Ba nu, eu voi ajunge! Casa mea va avea un șemineu mare și un candelabru superb!

– Ei bine, eu voi fi vedeta Târgului de Crăciun! Pe mine mă va iubi toată lumea!

Prima ninsoare aduce cu ea și primele speranțe pentru fiecare brad în parte. Unii dintre noi vor să fie primiți într-o familie numeroasă, cu mulți copii care să îi împodopească cu cele mai frumoase ornamente. Alții și-ar dori să fie amplasați în săli de concerte ori de spectacol, unde să fie admirați de toți oaspeții de gală.           

– Dar tu, Pitt? Tu ce îți dorești?

Fără a sta pe gânduri, răspund la întrebare cu un zâmbet mare pe buze:

– Eu îmi doresc să ajung într-un loc înconjurat de copii, de oameni frumoși cu inimi curate și cu dragoste în suflet. Vreau să mă bucur alături de ei, să cânt și să dansez, dar poate cel mai important, să le ofer o parte din magia Crăciunului: magia de a oferi.

*   *   *

– Nu, pune-l pe celălalt, se potrivește mai bine, spune o fată cu bucle aurii.

– Chiar nu știu ce ne-am face fără simțul tău estetic, chicotește o alta.

Vocile pe care le aud sunt atât de calme și prietenoase, iar camera în care mă aflu este atât de călduroasă și miroase a coajă de portocală și scorțișoară…dar unde mă aflu?

Reușesc să îmi adun destulă energie și îmi deschid ochișorii, în fața cărora se conturează o mulțime de omuleți îmbrăcați în haine verzi, precum coroana mea.

– B-b-bună, tuturor, mă adresez cu emoție vizibilă în glas. Eu sunt Pitt, brăduțul de Crăciun! Voi cine sunteți?

Toate privirile sunt ațintite îndată spre mine. Precum niște nestemate aduse în lumina Soarelui, perechile de ochișori sclipesc necontenit. Unul dintre omuleți deschide gura și spune:

– Bună, Pitt! Noi suntem inimioarele verzi, voluntari și ajutoare de seamă ale lui Moș Crăciun! Ne pare tare bine să te avem printre noi!

Se pare că dorința mea s-a îndeplinit cu adevărat! Mă aflu înconjurat de persoane care au ales să împartă binele mai departe și să ofere din puținul lor celor care au și mai puțin.

Dornic de a cunoaște mai multe, îi întreb pe micuții omuleți despre ceea ce fac și descopăr o mulțime de lucruri interesante. Am aflat că echipa de bucătărași a pregătit cu iscusință cele mai delicioase fursecuri, de care se vor bucura toți copiii cuminți și ascultători. Am mai aflat și că în câteva zile, inimioarele verzi vor bate la unison într-un concert caritabil, dar și că omuleții organizează o strângere de capace, care vor fi duse la reciclat, astfel ajutând, puțin cu puțin, la protejarea mediului. Nu în ultimul rând, am aflat și că micii omuleți vor dona cel mai de preț lucru: viață. O fată cu breton și ochelari mi-a povestit despre campania de donare de sânge, la care sunt invitați toți cei care vor să ofere o șansă la viață cuiva aflat într-o situație critică. Din păcate, am aflat cu durere în suflet că brăduții nu pot dona sânge, dar te pot încuraja pe tine, cel care citești asta, să o faci! Nu ai nimic de pierdut!

*   *   *

Și uite așa, fără ca vreunul din noi să realizeze, ziua a trecut pe nesimțite, astfel că orașul este acum acoperit de o lumină crepusculară ce se revarsă cu gingășie peste clădirile impozante. Rând pe rând, fiecare omuleț își alege câte o pernuță pufoasă și o cană cu ciocolată caldă și se așează în jurul televizorului pe care începe să ruleze un „film de Crăciun”, din câte mi-au explicat. Mă privesc încă o dată în oglinda de pe perete și văd că pe chip mi se conturează un zâmbet pe care nu îl pot stăpâni. Într-adevăr, dorința mi s-a îndeplinit. Acum este rândul meu să fac dorința altcuiva să devină realitate. Este rândul meu să prescriu un zâmbet!

Redactor: Beț Adrian

Fotografi: Anghel Gianina & Leaua Cătălina