Când am aflat vestea că am fost numită “Voluntarul lunii aprilie” am trecut prin diverse emoții, de la îndoială la fericire absolută, și nu glumesc.

Spun asta pentru că, surprinsă de mesajele pe care tocmai le primisem, mi-am zis “Să vezi că Ana de la Resurse Umane a încurcat persoana!”. Și uite că… era real. Și ce sentimente frumoase m-au cuprins atunci, însoțite de niște ochi umezi și de inima fericită. Încă nu am cuvinte să descriu cât de recunoscătoare sunt pentru asta și cât de motivată am fost apoi să mă implic și mai mult în proiectele SSFB.

Ca să vă depăn povestea mea ca voluntar, primii mei pași pe această cale au fost destul de timizi, participând în liceu la câteva proiecte de binefacere, de plantare de copaci sau de organizare a unor evenimente, dar nu a fost vorba nimic constant.

În clasa a 12-a, când căutam informații legate de Facultatea de Farmacie, dădusem întâmplător peste pagina de Facebook a Societății și am început să o vizitez destul de des, iar apoi site-ul și blogul, pentru că îmi plăcea ce vedeam acolo (și încă îmi place!). Astfel că, în nopțile târzii când învățam chimie organică și rezolvam un șir nesfârșit de grile, extrem de puțin motivată, citeam orice îmi pica la mână de pe rețele de socializare ale SSFB ca să-mi încarc bateriile, să văd din nou un sens în tot ceea ce făceam: că dacă ajung la facultate nu o fie vorba doar despre stres și învățat, ci că aș putea să-mi găsesc locul într-o familie mare și frumoasă ce purta numele de SSFB.

Cu omuleții verzi am avut primul contact la întâlnirea dedicată bobocilor, când s-a organizat un CityHunt și am cunoscut membrii echipei. Sinceră să fiu, eram uimită de voia bună pe care o emanau doar din simplul fapt că erau acolo cu noi și că făceau o activitate drăguță. Acest lucru m-a făcut să vreau să știu mai mult, astfel că am participat la Meet the team și, ulterior, m-am înscris ca membru… pasiv. Proastă decizie. De ce? Pentru că nu m-am înscris de la început membru activ!

În primul semestru picasem în propria mea capcană și nu prea mai voiam să aud nimic în afară de orele mele online, pentru că mă simțeam copleșită de tot și de toate. Transformasem din facultate exact ceea ce nu voiam să fie: stres și învățat. Și așa, după prima mea sesiune, voiam o gură de aer și am zis că așa nu se mai poate: trebuie să fac ceva.

Așadar, proaspăt membru activ, văd un anunț tare simpatic despre proiectul Twinnet Online, un program de schimb interprofesional cu studenți la medicină din Turcia. Nu prea știam despre ce era vorba, dar am zis că mă bag, prieteni turci nu aveam!

Pot să spun acum că, secunda în care am apăsat pe trimiterea formularului de înscriere reprezintă unul din momentele de cotitură din “cariera” mea ca voluntar, deoarece așa mi-am găsit pasiunea pentru proiectele externe. În cele două săptămâni pe care le-am petrecut alături de ceilalți omuleți verzi și de prietenii noștri turci, m-am dezvoltat pe toate planurile, am aflat lucruri noi despre Turcia, despre România și am văzut frumusețea în diferențele și asemănările cu alte culturi. Totodată, mi-a fost deschis apetitul pentru mai mult. Astfel, eu voi fi norocoasa care va organiza anul viitor acest proiect minunat și care poartă un loc aparte în inimioara mea.

A urmat apoi Campania de Mental Health în care m-am implicat atât pentru că îmi doream tare mult să pot ajuta la organizare, cât și pentru că voiam să aflu mai multe despre acest subiect. A fost foarte interesant să observ cum decurge o ședință, cum sunt împărțite îndatoririle. Documentarea pe care am făcut-o pentru materialele la care am lucrat m-a ajutat pe plan personal și de acum înainte o să am o atenție sporită pentru sănătatea mintală a celor din jurul meu. Flashmob-ul organizat din dorința Roxanei, coordonatoarea noastră, a fost o idee excepțională și de un real succes.

În Campania de Donare de Sânge am ajutat la îndrumarea donatorilor și am interacționat cu personalul medical, aflând multe detalii triste legate de acest subiect, printre care acela că, din cauza pandemiei, numărul donatorilor a scăzut dramatic. Astfel, am primit o încurajare sinceră: “Donați!”. Pe această cale aș dori să adresez un mare și călduros „Mulțumesc!” fostei și actualei echipe SSFB. Fără acești oameni implicați și frumoși, fără entuziasmul lor pentru proiectele pe care le organizează neobosiți, chiar și pe timp de pandemie, nu știu dacă eu aș mai fi voluntarul care sunt astăzi. Mi-aș dori ca într-o zi să dau și eu mai departe măcar un sfert din cât am primit de la persoanele care continuă să mă inspire sa mă autodepășesc.