Practica farmaceutică în Antichitate și farmacistul în Evul Mediu

În cursul Antichității tradiția farmaceutică, versatilă, presupunea un amestec între misticism, cunoaștere empirică și studiu concret al acțiunii plantelor asupra corpului uman. În Mesopotamia, suferința pacientului constituia o încălcare a cuvântului zeilor, iar gravitatea acesteia putea fi tradusă ca o pedeapsă pe măsura faptelor supărătoare ale bolnavului. În cadrul unui ritual de vindecare intra prepararea unor mixturi tămăduitoare din plante. O tablă sumeriană scrisă în cuneiforme datată din 3000 I.H. detaliază 15 rețete farmaceutice, deși nu precizează natura afecțiunii sau cantitățile ingredientelor. Printre componentele de origine animală, botanică sau minerală se numărau: clorură de sodiu, azotat de potasiu, lapte, piele de șarpe, carcasa țestoaselor, salcie, scorțișoară, mirt, curmal, smochin, păr, brad, asafetida (un latex din rizomul speciilor de Ferula). Administrarea se realiza cu ajutorul unui element auxiliar lichid: miere, apă, bere, vin sau bitumen, iar prin combinarea diversă a ingredientelor vindecătorii obțineau: laxative, detergenți, antiseptice, unguente, astringenți. Doctorii cunoșteau și foloseau atât plantele cu efect stupefiant și psihotrop (Papaver somniferum, Cannabis sativa, Mandragora spp.), cât și otrăvuri, precum cucuta în eutanasiere. Prescripțiile antice erau preparate într-o cameră echipată special pentru acest scop: depozit, recipiente, instrumente de cântărit, de administrare, de menținere la cald a unor poțiuni.

Egiptenii intuiau existența și importanța substanței active și aplicau metode familiare farmaciștilor de astăzi în obținerea și purificarea ei: diluție, concentrare a unei soluții prin fierbere,  triturare pentru eliberarea unor doze mai mari. Prin conservarea părților vegetale în alcool sau apă, locuitorii Egiptului Antic realizau extragerea principiului activ din plante în funcție de solubilitatea acestuia. Cercetări recente scot la lumină varietatea formelor farmaceutice folosite în tratarea afecțiunilor și rănilor –drajeuri, siropuri pentru dureri de gât și tuse, loțiuni, linimente, unguente, creme, clisme, ape de gură, pulberi, cataplasme. Picăturile oftalmice erau administrate cu ajutorul unei pene picurătoare, iar pentru bolile ginecologice erau recomandate ovulele. Egiptenii erau versați, în mod special, în fabricarea supozitoarelor, prin mixarea medicamentului cu o grăsime până la modelarea într-o granulă suficient de rigidă pentru inserare și care se topea la temperatura corpului. În atribuțiile doctorilor Egiptului Antic intrau atât punerea unui diagnostic, cât și concoctarea și eliberarea unui tratament care deseori ușura consecințele bolii, dar nu țintea cauza acesteia. Remediul pentru indigestie consta într-o pulbere calacaroasă (carbonat de calciu) cu rol antiacid. Pacienților cu diaree le erau eliberate argile pentru absorbția apei și toxinelor din intestin sau plante conținând scopolamină, un alcaloid. Flatulența și crampele intestinale puteau fi ameliorate cu chimen și coriandru, având efect antispastic. Egiptenii cunoșteau acțiunea vermifugă a extractului de rodie ce conține peletierina antihelmintică. În privința afecțiunilor scheletomusculare, ameliorarea durerilor articulare se făcea cu ajutorul linimentelor, iar extractele de muștar, ienupăr și tămâie sub formă de cataplasme stimulau circulația și intensificau răspunsul imun. Rășinile și metalele, cu rol antimicrobian, se dovedeau foarte eficiente în închiderea plăgilor.

Rădăcinile practicii farmaceutice fondate pe baze științifice sunt atribuite Greciei Antice, a cărei cultură a fost continuată în Imperiul Roman. În anul 50 D.H. Dioscorides elabora prima farmacopee „De Materia Medica” care reunea peste 600 de preparate și modul de procurare al ingredientelor, dar includea și o descriere a circa 900 de itemi farmaceutici. Tradusă în arabă și latină, lucrarea acestuia a reprezentat pentru perioada feudală o sursă neprețuită de informații. Părintele Farmaciei, grecul Claudius Galenus, doctor al gladiatorilor în secolul a II-lea, a perfecționat forme farmaceutice-pulberi, tincturi, extracte– și a introdus o serie de teorii medicale. În societatea greco-romană, preoții au pierdut monopolul asupra medicinei și tratamentelor, domeniu care a fost revendicat de către grupurile de persoane interesate de știință. În Roma vânzările de medicamente erau realizate de către negustori în piețe.

În cursul Epocii Medievale, produsul medicamentos se separa de medicină și conducea către evoluția unei calificări de sine stătătoare. Această delimitare se concretiza odată cu secolul al VII-lea în Orientul Mijlociu datorită cererii mari pentru medicamente din partea populației în creștere și necesitatea disponibilității lor. Contribuția Islamică la apariția farmaciei ca o profesie independentă și bine definită începea în secolul secolul al IX-lea când arabii erudiți înființau primele spitale cu drogherii permanente. Vocația nu putea fi practicată decât de către specialiști antrenați și educați care erau în întregime conștienți de responsabilitățile etice și tehnice. Întâia farmacie privată, asemănătoare cu cele de astăzi, fusese deschisă de către califul al-Mensur în Bagdad în aprilie 754. Atribuțiile farmacistului se aflau sub incidența unei legislații riguroase care îi interzicea diagnosticarea și prescrierea tratamentului, iar medicilor le era limitată implicarea în prepararea și distribuția medicamentelor.

Lumea Islamică a manifestat un interes aparte pentru cunoașterea greco-romană, iar sursele elene și latine au fost traduse în limba arabă cu scopul de a pune bazele școlilor de medicină în Bagdad și de a forma experți în științele medicale, atât de necesari acelei perioade. Printre lucrările transcrise, s-a numărat și „De Materia Medica” a lui Dioscorides, crucială în înțelegerea aplicațiilor terapeutice ale substanțelor. Ulterior, această primă farmacopee a fost completată după anul 1229 cu peste 2000 de compuși cu acțiune farmacologică. Simultan, literatura farmaceutică a fost îmbogățită cu tratate arabe de toxicologie, intrucțiuni de formulare și preparare a medicamentelor, modele terapeutice și diete. Ibn Sina, savantul persan cunoscut în Occident sub numele Avicenna, stabilea la sfârșitul primului mileniu principiile pentru verificarea eficienței noilor medicamente. Conform regulilor sale, valabile și în prezent în testarea clinică, medicamentul trebuie să fie pur, necompromis de orice agenți străini și trebuie cercetat pentru două afecțiuni diferite pentru că uneori acesta tratează o boală cu propritățile lui esențiale și o alta cu propritatea sa accidentală. Avicenna considera că sunt esențiale monitorizarea timpului de acțiune al substanței și calitatea medicamentului direct proporțională cu severitatea afecțiunii. Ibn Sina notase că este necesară efectuarea experimentelor pe oameni, pentru că testele conduse pe animale nu declanșează obligatoriu același efect și pacientului uman.

Occidentul, după căderea Imperiului Roman, în materie de știință, a cunoscut un declin de cinci secole. În schimb, oamenii continuau tradiția terapiei neconvenționale cu medicamente de origine vegetală, concoctate cu ajutorul unei rețete. În acest scop le venea în ajutor „Ex herbis feminis”, un manual ușor de înteles care includea 71 de plante, o variantă simplificată a „Materia Medica” a lui Dioscorides. Trocul cu popoarele arabe permitea utilizarea unor ingrediente inaccesibile în Vest precum aloe, mirt, tămâie și mastic, văzute ca potențiale antidoturi în diverse complicații. După secolul al IX-lea, în spațiul european, datorită comerțului de medicamente cu Orientul prin Veneția, Genova și Marsilia, apăreau primele farmacii în zona mediteraneană, Italia și sudul Franței. Influența arabă în Sicilia îl determina pe Împăratul Romano-German Frederick al II-lea să redacteze legi cu referire la sistemul de sănătate. Astfel, în 1231 prin Edictul de la Salerno profesiile de medic și farmacist se separau în mod oficial. Actul descria contextul legal al îndatoririlor și activităților farmacistului, al situației farmaciei, al deschiderii și inspectării ei și introducea în uz ghidurile medicale pentru prepararea medicamentelor. Profesarea era posibilă numai după obținerea unei licențe, iar eliberarea tratamentului se realiza doar cu prescriptie medicală.

Evul Mediu Târziu aducea cu sine dezvoltarea științelor naturii care a rezultat în constituirea manufacturilor farmaceutice pentru separarea, sinteza și prepararea unor noi medicamente și în înființarea grădinilor botanice alăturate Universităților de Medicină. În 1498 era publicată prima farmacopee în Florența care cuprindea codul farmaceutic, lista oficială a medicamentelor și a materiilor prime autorizate pe piață, iar în 1545 la Universitatea din Padua lua naștere Facultatea de Farmacie.

Data viitoare când mergem la facultate cu siguranță ne vom gândi la toate evenimentele care au condus de-a lungul secolelor la oportunitatea pe care o avem în fața noastră. Până atunci, sărbătorim astăzi Ziua Farmacistului și suntem mândri să facem parte din această breaslă!

Redactor voluntar: Victor Pierre Ormeneanu